Retorul Iliescu

Sunt conştient că mai am imens de învăţat de la Ion Iliescu în materie de comunicare retorică, de oratorie de partid, dar deja încep să se degajeze anumite constatări practice, în urma unui studiu pe viu al Fenomenului Iliescu.

1. Ion Iliescu începe întotdeauna printr-o mică întârziere, pentru a creea o atmosferă de aşteptare în sală. Odată intrat, oarecum intempestiv şi printr-o intrare laterală, trece pe la fiecare pentru a da mâna cu fiecare, precum cu nişte vechi prieteni. Dacă audienţa este prea mare şi, prin urmare, acest exerciţiu nu este fezabil, se mărgineşte la comunica cu fiecare din sală prin contactul vizual, însoţit de zâmbetul caracteristic şi, uneori, de un uşor gest de salut cu mâna dreaptă.

2. De obicei, nu Ion Iliescu începe să vorbească personal. Are oameni care îl introduc, în timpul discursului cărora păstrează contactul vizual cu sala, identificând potenţialele teme de abordat, în funcţie de specificul publicului şi de starea de spirit a maselor.

3. Atunci când începe să vorbească, Ion Iliescu se ridică brusc în picioare, cu un gest brusc, uneori dregându-şi vocea, în mod caracteristic şi… începe să vorbească. Atunci, nu ştiu cum să vă spun, deşi mă consider un filosof al retoricii, deci un om de ştiinţă, sala începe să fie electrizată. Să fie oare timbrul vocii, uşor dogite, ca la fumători, deşi el nu fumează? Să fie puterea de convingere pe care o degajă în urma unor puteri paranormale de convingere. Cert este că vocea domniei sale are o putere magnetică de electrizare a maselor, o condiţie sine qua non pentru un mare om politic, pe care nimeni, nici venerabilul AN, nici măcar tizul meu de iniţiale MG, nu o au… Pentru aşa ceva, cred eu, trebuie să te naşti, şi/sau să treci prin nişte mari suferinţe în copilărie şi tinereţe, aşa cum a trecut domnia sa. Evoc aceste experienţe în articolul anterior. AN rămând tributar înfumuratei retorici avocăţeşti, nu lipsită de oarecare subtilitate, care nu prinde însă la masse, fiind crescut în mediul elitist din Primăverii unde nu a ştiut ce înseamnă foamea şi durerea, la fel ca şi MG, care, în plus, mai are şi penibilele derapaje filo-americane ale maimuţărelii unor artificii de gesticulaţie care nu i se potrivesc, fiind lipsit în acelaşi timp de inteligenţa şi subtilitatea lui AN.

4. Retorica de partid, pe care am deprins-o şi de la tatăl meu, care s-a ocupat tot cu propaganda, recomandă începerea unui discurs prin câteva remarci quasi-ironice, care să capteze atenţia ascultătorilor şi să detensioneze atmosfera. Trebuie să îi faci pe cei din sală complici, într-un mod oarecum şugubăţ şi insidios, pentru a le atrage atenţia şi a îi “agăţa” din prima. De aceea, primele momente ale unui discurs sunt de o importanţă extremă. Este momentul în care se joacă toată partida. Începând cu un aer ferm discursul, sigur pe tine, dar totuşi flexibil, păstrând contactul cu persoanele din sală, puterea de convingere este enormă. Omul trebuie convins că acela care vorbeşte exprimă ideile receptorului. Ion Iliescu stăpâneşte în cel mai înalt grad această artă a comunicării.

5. Identificarea cu audienţa se realizează prin mai multe modalităţi. Comunicarea non-verbală este de o imensă importanţă. Contactul vizual este important, la fel cum am mai spus. La fel, gesticulaţia, care nu trebuie să fie dezarticulată, ca la o marionetă stricată, cum este la Geoană, ci venită din suflet, naturală, ca la Ion Iliescu. Măcar AN nu gesticulează inutil şi în contrast cu masivitatea fiinţei sale. În plus, identificarea cu sala se face şi în mod verbal, prin metodele clasice de manipulare a maselor: identificarea unui ţap ispăşitor (în cazul lui Ion Iliescu: “bogaţii”, “capitaliştii”, “americanii”, “marile companii”) şi alimentarea frustărilor ascultătorilor (în cazul de joi, Ion Iliescu a vorbit umilinţa meditaţiilor, deoarece se adresa unor profesori).

Forţa Comunismului şi Victoria Finală a Socialismului se bazează pe faptul că mereu vor exista mai mulţi săraci decât bogaţi şi frustarea şi ura aceastora vor fi imense. Iar aceastea, bine canalizate printr-o retorică propagandistică de calitate, vor duce la dărâmarea şandramalei sociale capitaliste.

În final, o dedicaţie muzicală pentru cei care au urechi de auzit, ca de la un om de la mare şi de la Dunăre.